Nevoințe

Sfântul Apostol Pavel (5–67 d.Hr.), numit „Apostolul Neamurilor", s-a născut în Tars, Cilicia, cu numele Saul. Fariseu zelos, persecutor al creștinilor, a asistat la uciderea cu pietre a Sfântului Ștefan. Pe drumul spre Damasc, a fost orbit de o lumină cerească: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești?" (Fapte 9:4). Cel mai mare vrăjmaș al Bisericii a devenit cel mai mare apostol al ei. A întreprins trei călătorii misionare, întemeiind comunități în Corint, Efes, Filipi, Tesalonic. A scris 14 epistole care formează coloana vertebrală a Noului Testament. A suferit enorm: „De cinci ori am luat patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost împroșcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine" (2 Corinteni 11:24-25). Fiecare epistolă începe cu mulțumire — pe nume, către cei care l-au ajutat. Din închisoare scria: „Bucurați-vă pururea. Neîncetat vă rugați. Dați mulțumire pentru toate" (1 Tesaloniceni 5:16-18). A fost decapitat la Roma. Ultimele cuvinte scrise: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit" (2 Timotei 4:7).

Sfânta Xenia a trăit în Sankt Petersburg, în secolul al XVIII-lea. Soția unui ofițer de armată, a rămas văduvă la 26 de ani când soțul ei a murit brusc, fără spovedanie și împărtășanie. Din acel moment, Xenia și-a pierdut interesul pentru lucrurile lumești și a urmat calea nebuniei pentru Hristos. A refuzat pensia de văduvă, a luat mantaua de militar a soțului și a plecat în lume. Nu a mai avut nimic — se plimba prin zona săracă a Petersburgului, fără un loc unde să își culce capul. Își petrecea nopțile în rugăciuni, pe un câmp din apropierea orașului. A refuzat orice ajutor de la rude, fericită să fie liberă de orice legături cu lumea. Noaptea, în taină, căra cărămizi pe schelele bisericii în construcție din cimitirul Smolensk — muncitorii găseau dimineața munca făcută. A trăit 45 de ani după moartea soțului ei, murind la 71 de ani. Văduvă, ajută celor care vor să se căsătorească. Neavând casă, vine în ajutorul celor care-și caută o locuință. Neavând nici un ban, poartă de grijă celor care nu mai au din ce să trăiască ori își caută un loc de muncă.

Sfântul Ștefan este primul martir (protomartir) al creștinismului. Unul dintre cei șapte diaconi aleși de Apostoli, era „plin de credință și de Duh Sfânt" (Fapte 6:5). A predicat cu putere în fața Sinedriului — consiliul suprem al iudeilor — știind ce va urma. Cuvântarea lui din Faptele Apostolilor capitolul 7 este cea mai lungă predică din Noul Testament. În timp ce vorbea, „cei ce erau în sinedriu, uitându-se cu luare-aminte la el, au văzut fața lui ca o față de înger" (Fapte 6:15). Condamnat, a fost scos afară din cetate și ucis cu pietre. În timp ce era lovit, a rostit cuvintele care au schimbat istoria: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" (Fapte 7:60) — iertare în momentul morții, exact ca Hristos pe Cruce. Printre cei care păzeau hainele ucigașilor era un tânăr fariseu pe nume Saul — viitorul Apostol Pavel. Mulți Părinți ai Bisericii cred că rugăciunea lui Ștefan pentru persecutorii săi a fost sămânța convertirii lui Pavel. Moartea lui Ștefan ne arată că adevărul se mărturisește nu prin forță, ci prin iertare și curaj.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580–662) este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. A apărat învățătura că Hristos are două voințe — divină și umană — împotriva ereziei monotelite susținute de împăratul însuși. Singur împotriva unui imperiu. Toți episcopii cedaseră presiunii politice. Maxim a refuzat compromisul. A fost adus la judecată, biciuit, iar apoi i s-au tăiat limba și mâna dreaptă — ca să nu mai poată nici vorbi, nici scrie adevărul. Târât și defăimat public pe străzile Constantinopolului, a fost exilat pe viață la Lazika, pe malul Mării Negre. Acolo, pe 13 august 662, s-a mutat către Domnul la 82 de ani, epuizat de torturi și de bătrânețe. La mai puțin de 20 de ani de la moartea sa, Sinodul al VI-lea Ecumenic (680-681) l-a reabilitat și a condamnat definitiv erezia monotelită. Maxim avea dreptate. A scris „Capetele despre dragoste" — unul dintre cele mai profunde texte despre viața duhovnicească: „Dragostea e născută din nepătimire; nepătimirea din nădejdea în Dumnezeu; nădejdea din răbdare; răbdarea din înfrânare; înfrânarea din credința în Domnul." Niciunul dintre Sfinții Părinți nu vorbește atât de clar despre procesul de despătimire — transformarea interioară prin care omul se eliberează de patimi și se apropie de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur (347–407), Arhiepiscop al Constantinopolului, este cel mai mare predicator al Bisericii Ortodoxe. Supranumit „Hrisostomul" — Gura de Aur — pentru puterea și frumusețea cuvântului său. Ca Arhiepiscop, a criticat corupția curții imperiale și dezmățul aristocrației. Împărăteasa Eudoxia, simțindu-se vizată, a orchestrat exilarea lui. A fost trimis mai întâi în Bitinia, apoi rechemat. După ce a continuat să predice adevărul, a fost surghiunit la Cucuz, în Armenia — 77 de zile de drum, bolnav și epuizat. Din exil, a scris cele mai frumoase scrisori din istoria creștinismului. Despre prietenie scria: „Prietenia nu o poate împiedica nici lungimea drumurilor, nici cerul, nici pământul, nici moartea." Despre relații sociale învăța: „Omul își câștigă pâinea, gloria și liniștea muncind pentru alții" și „Să fii cu toți politicos, dulce la vorbă, blând, primitor. Despre nici un om să nu-ți scape vreun cuvânt urât." Autoritățile au primit ordin să-l deporteze și mai departe, la Pityus. A murit pe drum, la Comana, pe 14 septembrie 407, cu ultimele cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate." Aceste cuvinte — „Slavă lui Dumnezeu pentru toate" — rostite de un om exilat, bolnav, trădat de prieteni, sunt poate cea mai puternică mărturie de recunoștință din istoria omenirii.

Sfântul Nectarie (1846–1920), Episcop al Pentapolei, a trăit o viață de credință, răbdare și iubire sub martirul neîncetat al calomniei. Născut în Silivria (Tracia), a ajuns Episcop al Pentapolei în Egipt. Diavolul, nerăbdând nevoința lui, a ridicat împotriva sa calomnii din partea multor clerici și ierarhi greci care, din invidie, îl acuzau nedrept. Cerându-și iertare de la toți, cu toate că nu greșise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, s-a supus. S-a retras la Atena în 1890 — sărac, defăimat, nebăgat în seamă — având toată nădejdea numai în Dumnezeu. Episcop, a acceptat să devină profesor de liceu, fără murmur. A construit mănăstire din nimic, în sărăcie deplină. Toată viața a fost calomniat și nu s-a apărat niciodată. A trecut la cele veșnice pe 8 noiembrie 1920. Trupul său s-a aflat nestricat, răspândind mireasmă. Nenumărate vindecări au avut loc la moaștele sale — bolnavi de cancer, femei care nu puteau avea copii, oameni deznădăjduiți. În 1961, Sinodul Bisericii din Grecia l-a declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie. Este numit „doctorul fără de arginți" — vindecătorul trupurilor și sufletelor.

Sfântul Paisie Aghioritul (1924–1994), unul dintre cei mai iubiți sfinți ai timpurilor noastre, a trăit ca monah în Sfântul Munte Athos. Mii de oameni l-au vizitat pentru sfat — și fiecăruia i-a răspuns cu aceeași răbdare și dragoste. Despre răbdare învăța: „Bunul Dumnezeu rânduiește pentru fiecare om o cruce potrivită cu puterea lui, nu pentru a se chinui, ci pentru a urca de pe cruce în cer, pentru că, în esență, crucea este scară către cer." Despre încredere în Dumnezeu: „Există asigurare mai mare decât încrederea în Dumnezeu? Când omul se încredințează pe sine lui Dumnezeu, primește mereu de la Dumnezeu benzină «super», iar automobilul său duhovnicesc nu se oprește niciodată." Despre familie: „Numai prin răbdare se menține familia" și „Am văzut fiare care au devenit mielușei. Prin încredere în Dumnezeu lucrurile evoluează duhovnicește cu multă ușurință." Încrederea în Dumnezeu, spunea el, „în privința a ceea ce, omenește, nu e cu putință este o rugăciune mistică neîntreruptă cu roade binecuvântate." Suferința o vedea ca binecuvântare: „Când trupul suferă, sufletul se sfințește." „Din toate încercările prin care am auzit că trece familia voastră, am înțeles că Dumnezeu vă iubește și îngăduie toate necazurile acestea pentru o deplină curățire duhovnicească." Despre stres și copleșire: „Simplificați-vă viața și stresul va fugi." „Pentru nimic în lume să nu aveți neliniște. Neliniștea este a diavolului. Când vedeți neliniște, să știți că acolo și-a băgat coada aghiuță." Despre muncă fără nervozitate: „Pe cât puteți, nu vă dăruiți inima treburilor; să dați numai mâinile și mintea. Când inima este la Hristos, atunci și treburile se sfințesc." Ca Marta și Maria (Luca 10:41-42): „Marto, Marto, te îngrijești și te neliniștești de multe, dar un singur lucru trebuie." Paisie repeta același lucru — simplificarea vieții. Sfântul Paisie vorbea pe limba omului modern — direct, practic, fără pretenții teologice abstracte. De aceea rămâne cel mai accesibil ghid duhovnicesc pentru creștinul de azi.

Sfântul Nicolae Velimirovici (1880–1956), Episcop al Ohridei și Jicei, numit „Gura de Aur al secolului XX", a fost unul dintre cei mai mari predicatori ortodocși ai timpurilor moderne. Născut în Serbia, a devenit un neostenit predicator al Evangheliei. În 1941, a fost arestat de Gestapo și închis în lagărul de concentrare de la Dachau, împreună cu Patriarhul Gavriil. A suportat maltratările cu credință neclintită. Din lagăr a ieșit nu cu ură, ci cu rugăciunea care a uimit lumea: „Doamne, binecuvântează pe vrăjmașii mei! Și eu îi binecuvântez și nu-i blestem! Vrăjmașii m-au împins și mai mult spre Tine, în brațele Tale, mai mult decât prietenii." „Rugăciunile pe malul lacului" sunt capodopera sa spirituală — rugăciuni pentru fiecare păcat omenesc, pentru fiecare suferință, pentru fiecare nevoie. Scrise cu o compasiune universală: „Mă căiesc pentru toți cei ce sunt necăjiți, care se clatină sub povara grijilor și nu știu că trebuie să-Ți încredințeze Ție toate grijile." Despre slăbiciunea omenească: „Pentru cel slab chiar și cea mai neînsemnată grijă este insuportabilă, dar pentru Tine un munte de griji este ca un bulgăre de zăpadă aruncat într-un cuptor încins." A murit în exil, în America, în 1956. A fost canonizat de Biserica Sârbă în 2003.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (1913–1960), unul dintre patronii oficiali ai românilor din diaspora, desemnați de Patriarhul Daniel. Român de origine, a trăit toată viața departe de țară — în Sfântul Munte Athos și apoi în Pustia Iordanului. Născut Ilie Iacob în Crainicești, Botoșani, a rămas orfan de mic. A intrat în viața monahală și a plecat la Ierusalim, unde a trăit în peșteri și mănăstiri, în cea mai aspră nevoință. A trăit ca sihastru în Peștera Sfintei Ana din Pustia Hozeva — aceeași regiune unde au trăit Sfântul Ilie Proorocul și Sfântul Ioan Botezătorul. Departe de orice confort, în sărăcie și rugăciune neîncetată. A scris poezie duhovnicească de o frumusețe rară. Versurile sale pentru românii din diaspora rămân cutremurătoare: „Fii pribegi ai țării mele, / Tulburați printre străini, / Nu uitați a voastră țintă / De români și de creștini." A murit pe 5 august 1960. Trupul său a fost găsit nestricat — neputrezit — după ani de zile, izvorând mireasmă. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992. Sfântul Ioan Iacob este dovada vie că un român poate fi sfânt departe de casă — că distanța geografică nu înseamnă distanță de Dumnezeu.

Sfântul Moise Etiopianul — de la cel mai temut tâlhar al Egiptului la cel mai smerit monah al pustiei. Etiopian de neam, rob alungat de stăpân pentru furtișaguri și ucideri, a ajuns căpetenie de tâlhari. Trupul lui era puternic și înfricoșător — nimeni nu îndrăznea să i se împotrivească. Simțind chemarea lui Dumnezeu, a lăsat tâlhăria și s-a dus la o mănăstire din pustie. Acolo, umilința rasială l-a lovit în plin. Când a fost făcut preot, episcopul a poruncit preoților să-l gonească de la altar, ca să-i testeze smerenia. Moise a răspuns: „Stăpâne, oare hainele îl fac pe om vrednic de preoție sau ce are înăuntrul lui?! Doar Dumnezeu știe cât de negru îmi este sufletul, nu doar trupul..." Cea mai celebră scenă din Patericul Egiptean: un frate a greșit și s-a făcut adunare de judecată. Au trimis și după Moise. El a venit purtând în spate un coș ciuruit, plin cu nisip care se scurgea. „Ce e asta, părinte?" — „Păcatele mele se scurg dinapoia mea și nu le văd, și am venit eu azi să judec păcatele altora." Toți au tăcut și l-au iertat pe frate. Pilda lui Iisus cu paiul și bârna (Matei 7:3-5) trăiește în gestul lui Moise — nu judeca pe altul înainte de a-ți vedea propriile păcate. A fost ucis de tâlhari la 75 de ani, acceptând moartea în pace — împlinindu-se cuvântul: „Cel ce ridică sabia, de sabie va pieri" (Matei 26:52).

Sfântul Serafim de Sarov (1759–1833) — unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Ortodoxiei, model de iertare și pace interioară. Ca monah tânăr la Mănăstirea Sarov, a suferit de invidia și intrigile confraților. „Dușmanul de totdeauna, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obisnuitele lui atacuri." Un călugăr pizmaș „se strădui din toate puterile să ruineze renumele și lucrarea Sfântului Serafim." Cea mai grea încercare: în 1804, trei tâlhari l-au atacat în chilia din pădure, bătându-l cu ciomegele și cu dosul unui topor. L-au lăsat pe jumătate mort. Nu au găsit niciun ban. În urma loviturilor, Serafim a rămas cocoșat toată viața. Când tâlharii au fost prinși, el a depus mărturie în favoarea lor și a cerut să fie iertați. Ca Iisus pe Cruce: „Tată, iartă-le lor, că nu știu ce fac" (Luca 23:34) — Serafim a iertat exact pe cei care l-au mutilat. A petrecut o mie de zile și o mie de nopți pe o stâncă, în picioare sau îngenuncheat, repetând rugăciunea vameșului. Pe fiecare vizitator îl întâmpina cu: „Bucuria mea!" — chiar și iarna, chiar și bolnav, chiar și cocoșat de bătăile primite. Despre scopul vieții: „Adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu."

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul (1906–1991) — pustnic care a trăit 33 de ani în inima Atenei, slujind la Policlinică, primind mii de oameni copleșiți de viață. A văzut direct stresul modern: „O dată, de două ori, de trei ori — încordare, încordare, încordare, supărare, supărare, supărare, îngrijorare, îngrijorare, îngrijorare, și hop! Ulcer. Ulcer sau cancer, depinde. Când în sufletul nostru există confuzii, ele se răsfrâng asupra trupului." Sfatul lui pentru oamenii copleșiți: „Pe toate să le înfruntați cu iubire, cu bunătate, cu răbdare și cu smerenie. Să fiți stânci! Toate să se spargă deasupra voastră și să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneți netulburați." Despre muncă fără stres: „Puteți deveni sfinți la locul de muncă, oricare ar fi el — în liniște, răbdare și iubire. În fiecare zi faceți un nou început, cu entuziasm și iubire, rugăciune și liniște — nu cu stres și inimă grea." Ca Marta și Maria (Luca 10:41-42): „Marto, Marto, te îngrijești și te neliniștești de multe, dar un singur lucru trebuie." Porfirie repeta mereu același lucru — simplificarea vieții ca drum spre Dumnezeu. Unei mame epuizate i-a dat sfat practic: să alunge amintirile neplăcute, să cultive gânduri bune despre viitor, să asculte muzică, să facă plimbări și să se roage cu nădejde. „Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea. Hristos este nădejdea noastră. Hristos este totul."

Cuviosul Siluan Athonitul (1866–1938), născut Simeon Ivanovici Antonov într-un sat din Tambov, Rusia. Fiu de țăran, a ajuns la Sfântul Munte Athos la 26 de ani și a rămas acolo până la moarte — 46 de ani. La scurt timp după intrarea în mănăstire, a primit o vedenie a lui Hristos care i-a umplut sufletul de har. Apoi harul s-a retras. Au urmat 15 ani de întuneric total — „noaptea duhovnicească" — în care Siluan a trăit în deznădejde, chinuit de gânduri și de simțul abandonului. Într-o noapte, la capătul puterilor, a auzit un glas lăuntric: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui." Acest cuvânt i-a schimbat viața. Smerenia absolută — a te vedea cel mai de jos, dar a nu pierde nădejdea — a devenit cheia întregii lui vieți duhovnicești. Despre iubirea vrăjmașilor: „Doamne, dă-mi harul să mă rog pentru toți oamenii lumii." Nu a vorbit de iubire abstractă, ci de rugăciune reală pentru cei care te urăsc. Despre smerenie: „Sufletul smerit nu are dușmani. El îi iubește pe toți și nu judecă pe nimeni." A trăit ca un simplu monah — nu ieroschimonah, nu stareț — lucrând la moara și la magazie. Nimeni din mănăstire nu-i cunoștea profunzimea duhovnicească. Abia după moarte, ucenicul său Sofronie Saharov a publicat scrierile și lumea a descoperit un sfânt al secolului XX. Canonizat de Patriarhia Ecumenică în 1987.

Sfântul Ioan Scărarul (c. 579–649), numit și Ioan Climax, a trăit 40 de ani ca pustnic la poalele Muntelui Sinai, apoi a fost ales egumen al Mănăstirii Sfânta Ecaterina. Este autorul capodoperei „Scara Dumnezeiescului Urcuș" (Κλίμαξ) — o carte cu 30 de trepte, câte una pentru fiecare an al vieții ascunse a lui Hristos. Fiecare treaptă descrie o patimă de biruit sau o virtute de dobândit, de la lepădarea de lume (treapta 1) până la iubirea desăvârșită (treapta 30). Scara nu este o carte de citit, ci un drum de parcurs. Fiecare treaptă cere timp, răbdare și smerenie. Ioan spune clar: nu sări peste trepte. Cel care vrea totul deodată nu ajunge nicăieri. Despre deznădejde (treapta 5): „Deznădejdea este moartea sufletului. Dar Dumnezeu nu cere de la noi perfecțiune — cere perseverență." Despre vorbirea de rău (treapta 10): „Cel ce vorbește de rău pe fratele său nu cunoaște nici smerenia, nici pocăința." Despre liniște și simplificare (treapta 27): „Liniștea sufletului este știința gândurilor și o minte de nepătruns." Treapta 26, despre discernământ, este cea mai lungă — Ioan o consideră cea mai importantă virtute: capacitatea de a deosebi glasul lui Dumnezeu de propriile gânduri. În Duminica a 4-a din Postul Mare, Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Ioan Scărarul — ca model de urcuș duhovnicesc pentru perioada de post. „Scara" a fost copiată de mână timp de un mileniu. Rămâne cea mai citită carte de spiritualitate ortodoxă după Sfânta Scriptură.

Sfântul Ioan Casian (c. 360–435) s-a născut în Dobrogea (provincia Scythia Minor). A călătorit în Palestina, unde a intrat în mănăstire, apoi în Egipt, unde a petrecut 10 ani printre Părinții Pustiei, învățând de la marile duhuri ale timpului. A adus în Apus învățătura duhovnicească a Răsăritului, întemeind două mănăstiri la Marsilia. Scrierile sale — „Așezămintele mănăstirești" și „Convorbirile cu Părinții din Pustia Egiptului" — au devenit fundament pentru monahismul occidental. Cel mai important contribuții rămâne sistematizarea celor opt gânduri ale răutății (logismoi): lăcomia, curvia, iubirea de argint, mânia, întristarea, akedia, slava deșartă și mândria. Această clasificare, preluată de la Evagrie Ponticul, a fost rafinată și transmisă prin Filocalia. Sfântul Casian arată că patimile formează un lanț: prima patimă (lăcomia trupului) o naște pe a doua, și așa mai departe, până la mândrie — cea mai subtilă și periculoasă. Biruința se face în ordine inversă: de la trup spre duh, prin post, rugăciune, trezvie și smerenie. „Scopul vieții monahale nu e doar biruința asupra patimilor, ci dobândirea dragostei desăvârșite față de Dumnezeu și față de aproapele."

Sfântul Arhanghel Mihail este conducătorul oștilor cerești, cel care l-a biruit pe Lucifer și l-a aruncat din cer. Numele „Mihail" înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?" — întrebarea pe care a pus-o îngerilor care se îndoiau. Este menționat în Sfânta Scriptură de mai multe ori: — În Daniel 10:13, este numit „unul din căpeteniile cele dintâi" — În Daniel 12:1, este „marele voievod, cel ce stă pentru fiii poporului tău" — În Iuda 1:9, se ceartă cu diavolul pentru trupul lui Moise — În Apocalipsa 12:7, „s-a făcut război în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul" Sfântul Arhanghel Mihail este chemat în ajutor în luptele duhovnicești — împotriva ispitelor, a fricii, a deznădejdii. El este protectorul celor care luptă pentru dreptate și al celor care trebuie să ia decizii curajoase. În tradiția ortodoxă, Arhanghelul Mihail este cel care însoțește sufletele la judecată — de aceea este adesea reprezentat ținând o balanță. Este și ocrotitorul bolnavilor, al călătorilor și al ostașilor. Rugăciunea către Sfântul Arhanghel Mihail este una dintre cele mai răspândite în lumea ortodoxă — rostită dimineața pentru protecție și seara pentru pace. Este prăznuit pe 8 noiembrie (Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil), una dintre cele mai mari sărbători din calendarul ortodox.

Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon (c. 275–305) s-a născut în Nicomedia (Asia Mică) dintr-un tată păgân și o mamă creștină. A studiat medicina și a ajuns medic la curtea împăratului Maximian. Convertit la credința creștină de preotul Ermolae, a primit botezul după ce a săvârșit prima minune — vindecarea unui orb prin rugăciune. Din acel moment, Pantelimon a vindecat bolnavii fără plată, prin chemarea numelui lui Hristos, oferind nu doar tămăduire trupească, ci și alinare sufletească. Denunțat împăratului de medici invidioși, a fost supus celor mai cumplite chinuri: întins pe roată, ars cu făclii, scufundat în plumb topit, aruncat în mare cu o piatră de gât, dat fiarelor sălbatice. La fiecare tortură, Domnul l-a ocrotit în chip minunat. La tăierea capului, din rană a curs lapte în loc de sânge, iar măslinul uscat de care era legat a înflorit și a rodit. Călăii, văzând minunea, au crezut în Hristos. Moaștele sale se află la Sfântul Munte Athos, în Mănăstirea Panteleimonos. În fiecare an, pe 27 iulie, sângele uscat al sfântului păstrat într-o fiolă se lichefiază în chip minunat. Sfântul Pantelimon este ocrotitorul medicilor, al bolnavilor și al tuturor celor ce suferă. Este primul hram al bisericii noastre din Sibiu.

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (1809–1873) s-a născut la Miskolc, Ungaria, dintr-o familie de aromâni. A studiat la Vârșeț și la Viena, a intrat în monahism și a fost ales Episcop al Transilvaniei în 1848. În anul revoluției de la 1848, a condus delegația românilor transilvăneni la Blaj, la marea Adunare Națională. A cerut drepturi pentru românii ortodocși într-o perioadă în care erau considerați „tolerați" în propriul pământ. Cea mai mare realizare: restaurarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei în 1864, după mai bine de un secol de desființare. A obținut autonomie deplină pentru Biserica Ortodoxă din Ardeal. A întemeiat peste 800 de școli românești, a fondat prima tipografie românească din Sibiu, a editat și publicat zeci de cărți de învățătură. A scris „Compendiul de drept canonic" și „Organul Statutar" — constituția ecleziastică a Bisericii din Ardeal. Despre educație spunea: „Școala și Biserica sunt cele două aripi ale neamului românesc." Despre credință: „Fără credință, un popor este ca un copac fără rădăcină." A murit pe 28 iunie 1873, la Sibiu. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 29 octombrie 2011. Sfântul Andrei Șaguna este al treilea hram al bisericii noastre — simbol al legăturii dintre credință și luminare, dintre Biserică și neam.

Sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului (Pokrov) comemorează o vedenie minunată din anul 910, în biserica Vlaherne din Constantinopol. Pe când cetatea era asediată de dușmani și credincioșii se rugau în biserică în toiul nopții, Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos și ucenicul său Epifanie au văzut-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu înconjurată de îngeri și sfinți, înaintând prin aer. Maica Domnului s-a oprit deasupra credincioșilor, a îngenuncheat, a plâns cu lacrimi fierbinți rugându-se Fiului Său, apoi și-a luat omoforul (vălul) de pe cap și l-a întins deasupra poporului, acoperindu-i pe toți. După această vedenie, dușmanii s-au retras fără luptă. Cetatea a fost salvată prin mijlocirea Maicii Domnului. Sfântul Andrei l-a întrebat pe Epifanie: „Vez̧i tu, frate, pe Împărăteasa și Doamna tuturor rugându-se pentru noi?" Iar acela a răspuns: „O văd, părinte, și mă cutremur." Omoforul Maicii Domnului este simbol al ocrotirii. Precum o mamă își acoperă copilul cu brațele, Maica Domnului acoperă cu rugăciunea ei pe toți cei ce aleargă la ea cu credință. Acoperământul Maicii Domnului este al doilea hram al bisericii noastre din Sibiu — mărturie că ne aflăm sub ocrotirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfântul Nicolae (c. 270–343), Arhiepiscop al Mirelor Lichiei, este unul dintre cei mai iubiți și venerați sfinți ai lumii creștine. Născut din părinți bogați și evlavioși, a rămas orfan de tânăr. A împărțit întreaga avere săracilor, împlinind cuvântul Evangheliei: „Vinde ce ai și dă săracilor" (Matei 19:21). Cea mai cunoscută faptă a sa: trei fete din familia unui om sărac urmau să fie vândute, neputând plăti zestrea. Nicolae a aruncat pe fereastră, în taină, de trei ori câte un săculeț cu galbeni — salvându-le de la pieire. A făcut totul în ascuns, ca nimeni să nu afle. La Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), a apărat cu tărie credința ortodoxă împotriva ereziei lui Arie, care nega dumnezeirea lui Hristos. Tradiția spune că, în focul dezbaterii, l-a pălmuit pe Arie — gest pentru care a fost închis, dar Mântuitorul și Maica Domnului i s-au arătat în temniță, întărindu-l. Moaștele sale, aduse la Bari (Italia) în 1087, izvorăsc și azi mir (untdelemn sfânt), care tămăduiește bolnavii. Sfântul Nicolae este ocrotitorul copiilor, al călătorilor, al celor săraci și al celor nedreptățiți. Este chipul dragostei discrete — cel care dă fără să fie văzut.

Sfântul Gheorghe (c. 275–303), unul dintre cei mai venerați mucenici ai Bisericii, era ofițer în armata romană, respectat pentru vitejia și înțelepciunea sa. Când împăratul Dioclețian a pornit marea persecuție împotriva creștinilor, Gheorghe nu a tăcut. Deși avea tot ce-și putea dori un tânăr — rang, bogăție, respect — a ales să-și mărturisească credința deschis, în fața împăratului însuși. A fost supus unor chinuri cumplite: legat de o roată cu cuie, aruncat într-o groapă cu var, bătut în cuie, forțat să bea otravă. La fiecare tortură, Dumnezeu l-a tămăduit. Văzând minunile, împărăteasa Alexandra și generalul Anatolie s-au convertit la creștinism. A fost decapitat la Lydda (Lod, Israel) în anul 303. La moartea sa, un cutremur a zguduit pământul. Icoana Sfântului Gheorghe ucigând balaurul nu reprezintă doar o luptă cu un balaur fizic, ci biruința credinței asupra răului, a curajului asupra fricii, a luminii asupra întunericului. Sfântul Gheorghe este ocrotitorul ostașilor, al agricultorilor și al tuturor celor care luptă pentru dreptate. Numele său înseamnă „lucrătorul pământului" — cel care muncește și nu se teme.

Sfântul Dimitrie (c. 270–306), Izvorâtorul de Mir, s-a născut în Tesalonic (Grecia de azi) dintr-o familie nobilă creștină. A ajuns proconsul al Tesalonicului — dregătorul cel mai important al cetății. În loc să persecute creștinii, cum cereau legile imperiale, Dimitrie i-a ocrotit și i-a învățat credința lui Hristos. Când împăratul Maximian a aflat, l-a aruncat în temniță. Din închisoare, Dimitrie l-a binecuvântat pe tânărul Nestor, care urma să lupte cu gladiatorul Lie — un uriaș care-i ucidea pe creștini în arenă. Cu binecuvântarea sfântului, Nestor l-a biruit pe Lie. Împăratul, înfuriat, a poruncit uciderea amândurora. Sfântul Dimitrie a fost străpuns cu sulițe în temniță, iar trupul său a fost aruncat. Credincioșii l-au găsit și l-au îngropat. Din mormântul său a început să izvorască mir — untdelemn sfânt cu miros de bună mireasmă — de unde și numele de „Izvorâtorul de Mir". Basilica Sfântul Dimitrie din Tesalonic, ridicată deasupra mormântului, este una dintre cele mai vechi biserici creștine din lume. Moaștele sale continuă să izvorască mir. Sfântul Dimitrie este ocrotitorul Tesalonicului și al tinerilor care mărturisesc credința cu curaj.

Sfânta Maria Egipteanca (c. 344–421) este una dintre cele mai mișcătoare mărturii de pocăință din istoria Bisericii. A trăit 17 ani în desfrâu la Alexandria, începând de la 12 ani. A plecat la Ierusalim nu din evlavie, ci din curiozitate, plătindu-și drumul pe corabie prin păcat. Ajunsă la Ierusalim, în ziua Înălțării Sfintei Cruci, a vrut să intre în Biserică împreună cu mulțimea — dar o forță nevăzută i-a oprit pașii. A încercat de trei ori și nu a putut. Atunci a înțeles: păcatele ei o opreau. Plângând în fața icoanei Maicii Domnului de la intrarea bisericii, a făcut o făgăduință: să-și schimbe viața. Și imediat a putut intra. A doua zi a plecat în pustia de dincolo de Iordan și acolo a trăit 47 de ani — singură, fără adăpost, fără hrană, fără haine. Primii 17 ani au fost o luptă cumplită cu amintirile, cu poftele, cu dorul de viața veche. A biruit prin rugăciune neîncetată și lacrimi. Monahul Zosima a găsit-o în pustie — o femeie uscată de soare, cu părul alb, care se ruga plutind deasupra pământului și care știa pe de rost Sfânta Scriptură fără să fi citit-o vreodată. În Duminica a 5-a din Postul Mare, Biserica o prăznuiește ca model de pocăință — dovadă că niciun păcat nu e mai mare decât mila lui Dumnezeu.

Sfânta Filofteia (sec. XIII) s-a născut la Curtea de Argeș (sau Trnovo, Bulgaria, după alte surse) într-o familie de oameni simpli. Mama ei a murit când era mică, iar tatăl s-a recăsătorit cu o femeie aspră. Încă de copilă, Filofteia avea o compasiune nefirească pentru cei săraci. Ducea mâncare și haine celor nevoiași, în ascuns de mama vitregă. Prinsă de mai multe ori, era bătută și pedepsită, dar nu se oprea. Într-o zi, tatăl ei, mâniat, a lovit-o cu un topor în timp ce fugea cu pâine pentru săraci. Copila a murit pe loc. Avea doar 12 ani. Trupul ei a fost găsit nestricat, răspândind mireasmă. Moaștele sale au fost aduse la Curtea de Argeș, unde se păstrează până astăzi în Catedrala Episcopală. Sfânta Filofteia este una dintre cele mai venerate sfinte din România. Copiii, familiile și cei milostivi o cheamă în rugăciune. Ea ne arată că sfințenia nu ține de vârstă — că un copil poate fi mai aproape de Dumnezeu decât un adult. Viața ei este o predică simplă: când vezi pe cineva în nevoie, ajută-l. Nu amâna, nu te gândi la consecințe, nu te teme de pedeapsă. Fă bine și lasă-L pe Dumnezeu să se ocupe de rest.

Cuvioasa Parascheva (sec. XI) s-a născut în Epivata (Tracia), pe malul Mării Marmara. Dintr-o familie bogată, a auzit de tânără cuvântul Evangheliei: „Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine" (Matei 16:24). La 15 ani a plecat de acasă. A dăruit tot ce avea săracilor — hainele, bijuteriile, banii. A îmbrăcat zdrenele unui cerșetor și a plecat în lume, fără nimic. A peregrinat la Constantinopol, unde s-a rugat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Vlaherne. A mers la Ierusalim, unde a vizitat Sfântul Mormânt. Apoi s-a retras în Pustia Iordanului, unde a trăit în rugăciune și post aspru, hrănindu-se doar cu pâine și apă. După mulți ani de nevoință, un înger i-a spus să se întoarcă în patrie. A murit la Epivata, la o vârstă înaintată. Moaștele ei, descoperite nestricate, au fost mutate în mai multe locuri: Constantinopol, Târnovo, Belgrad, și în final la Iași, unde se află din 1641. La racla cu moaștele Cuvioasei Parascheva vin anual sute de mii de credincioși, mai ales în perioada hramului de la Mitropolia Moldovei. Sfânta Parascheva este ocrotitoarea Moldovei și a celor săraci. Ea ne învață că adevărata bogăție nu stă în avere, ci în apropierea de Dumnezeu.

Sfânta Nina (c. 280–335) s-a născut în Capadocia, din neamul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. De tânără a fost crescută la Ierusalim, unde o bătrână evlavioasă i-a aprins în inimă dorul după cămașa Domnului, care se păstra, după tradiție, în Iberia — Georgia de astăzi. Maica Domnului i s-a arătat în vis și i-a dat o cruce împletită din viță de vie, zicându-i: „Ia crucea aceasta. Ea îți va fi pavăză împotriva tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Mergi în țara Iberiei și binevestește acolo Evanghelia." Nina și-a legat crucea cu părul ei — semn că își dăruia întreaga viață, nu doar o parte din ea. A ajuns în Georgia singură, fără avere, fără rang, fără armată. S-a așezat într-o colibă la marginea cetății Mtsheta și a început să facă ceea ce putea face o femeie singură: să se roage, să vorbească cu blândețe și să vindece bolnavii prin rugăciune. Vorba bună și viața ei curată au atras oamenii mai mult decât orice predică. A vindecat-o pe împărăteasa Nana, care a primit credința. Împăratul Mirian, păgân aprig, a rămas însă împotrivă — până când, la o vânătoare, s-a lăsat peste el un întuneric deplin. Rătăcit și îngrozit, și-a adus aminte de Dumnezeul Ninei și s-a rugat: „Dumnezeul Ninei, risipește întunericul acesta, și mă voi închina Ție!" Lumina a revenit — și cu ea, lumina cea adevărată peste toată Georgia. În anul 326, Georgia a devenit țară creștină. Nina nu a primit slavă și cinste, ci s-a retras în munți, la Bodbe, unde și-a sfârșit viața în rugăciune și smerenie. Sfânta Nina ne învață că un singur om dăruit cu totul lui Dumnezeu poate lumina un neam întreg. Nu a avut nimic din puterile lumii — doar o cruce de viță de vie, răbdare și vorbă bună. Blândețea a biruit acolo unde sabia nu ar fi putut ajunge.

Sfântul Apostol Andrei, pescar din Betsaida Galileii, a fost mai întâi ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Când Ioan a arătat spre Iisus zicând „Iată Mielul lui Dumnezeu", Andrei L-a urmat fără să șovăie — de aceea Biserica îl numește „Cel Întâi Chemat" (Ioan 1:40). Primul lucru pe care l-a făcut după ce L-a aflat pe Hristos: a alergat la fratele său. „Am găsit pe Mesia!" — i-a spus lui Simon, și l-a adus la Iisus (Ioan 1:41-42). Simon avea să devină Petru, verhovnicul apostolilor. Cea mai mare faptă a lui Andrei a fost, poate, aceasta: că nu a păstrat bucuria pentru sine. La înmulțirea pâinilor, tot Andrei l-a găsit pe băiatul cu cele cinci pâini de orz și doi pești (Ioan 6:8-9) — el vedea puținul pe care alții îl treceau cu vederea, și îl aducea la Hristos, Care îl înmulțea. După Cincizecime, Andrei a primit spre binevestire ținuturile din jurul Mării Negre. A propovăduit în Scythia Minor — Dobrogea de astăzi — unde tradiția păstrează până azi Peștera Sfântului Andrei. De aceea românii îl cinstesc ca pe apostolul lor: credința noastră nu a venit pe căi ocolite, ci de la unul dintre cei doisprezece. A fost răstignit la Patras, în Grecia, pe o cruce în formă de X — „crucea Sfântului Andrei". Se spune că, văzându-și crucea, a strigat cu bucurie: „Bucură-te, Cruce sfințită, care din trupul Stăpânului meu te-ai sfințit!" A propovăduit de pe cruce două zile, până și-a dat duhul. Sfântul Andrei ne învață apostolatul cel mai simplu și cel mai greu: să-i aducem la Hristos pe cei din casa noastră. Nu a ținut predici mari — a spus doar „Am găsit!" și a adus. Orice părinte, orice frate, orice prieten poate fi un Andrei.

Sfântul Vasile cel Mare (330–379), Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, s-a născut într-o familie de sfinți: bunica Macrina, mama Emilia, sora Macrina cea Tânără, frații Grigorie de Nyssa și Petru al Sevastiei — toți trecuți în calendar. Sfințenia se învață întâi acasă. A studiat la Atena, unde a legat cu Sfântul Grigorie Teologul cea mai vestită prietenie din istoria Bisericii: „Cunoșteam doar două drumuri — cel spre biserică și cel spre școală." Ajuns unul dintre cei mai învățați oameni ai veacului, a lăsat cariera strălucită și a împărțit averea săracilor, căutând pe Dumnezeu în rugăciune și muncă. Ca episcop, a zidit la marginea Cezareei „Vasiliada" — o cetate a milostivirii: spital, leprozerie, case pentru străini, ateliere pentru săraci. Era primul așezământ de acest fel din lume. Vasile însuși îngrijea leproșii pe care nimeni nu-i atingea. Despre avere a rostit cuvinte care ard și astăzi: „Pâinea pe care o păstrezi tu este a celui flămând; haina din dulapul tău, a celui gol; încălțămintea care putrezește la tine, a celui desculț; banii pe care îi ascunzi, ai celui lipsit." Când prefectul Modestius l-a amenințat cu confiscarea averii, exilul, chinurile și moartea, Vasile a răspuns senin: „Confiscarea nu-l sperie pe cel ce nu are nimic decât niște cărți și haine vechi. Exilul nu-l cunosc, căci tot pământul este al Domnului. Iar moartea îmi este binefacere: mă trimite mai repede la Dumnezeu." Uimit, Modestius a mărturisit: „Nimeni nu mi-a vorbit așa până acum." — „Poate că n-ai mai întâlnit un episcop", a răspuns Vasile. A purtat pe umeri o eparhie întreagă, a scris Liturghia care îi poartă numele, regulile monahale, tratate de teologie și sute de scrisori — și a murit la doar 49 de ani, istovit de nevoință și de slujire. Mulțimea de la înmormântare — creștini, evrei și păgâni deopotrivă — plângea un părinte, nu un ierarh. Sfântul Vasile ne învață că mintea luminată și inima milostivă nu se despart: învățătura fără faptă este goală, iar averea nedăruită este a altcuiva.

Sfântul Efrem Sirul (c. 306–373), diaconul din Nisibe și Edessa, este cel mai mare imnograf al Bisericii — „Harfa Duhului Sfânt". Din scrierile lui curg și astăzi lacrimile pocăinței și mierea nădejdii. În tinerețe era iute la mânie și aprig la fire — el însuși o mărturisește. Închis pe nedrept pentru o vină care nu era a lui, a înțeles în temniță că Dumnezeu îngăduie încercările ca să ne curețe de păcatele știute numai de noi. De atunci, mânia lui s-a topit în lacrimi: Părinții spun că nu trecea zi în care Efrem să nu plângă — dar lacrimile lui erau line și pline de lumină, nu amare. A refuzat preoția și episcopia din smerenie, rămânând diacon toată viața. Când au vrut să-l facă episcop, s-a prefăcut nebun în piață, până au ales pe altul. Slava care îi era întinsă ca o cursă a ocolit-o ca pe foc. El a lăsat Bisericii rugăciunea care se rostește în tot Postul Mare, cu metanii: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale. Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi să văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu." Băgați de seamă: primul dușman numit în rugăciune este trândăvia — akedia, plictiseala de cele sfinte, lâncezeala sufletului. Efrem o cunoștea bine și știa că nu se biruiește prin voință încordată, ci prin cerere smerită și prin lucrare măruntă, zi de zi. La sfârșitul vieții, în timpul foametei din Edessa, bătrânul imnograf a ieșit din chilie și a organizat ajutorarea flămânzilor — paturi pentru bolnavi, hrană pentru săraci. A murit slujind, la scurt timp după aceea. Sfântul Efrem ne învață că pocăința nu este tristețe, ci izvor de bucurie: cine își plânge păcatele cu nădejde (Ps. 50) nu mai are vreme să judece pe fratele său, iar mânia i se preface în milă.

Sfântul Luca al Crimeei (1877–1961), în lume Valentin Voino-Iasenețki, a fost în același timp unul dintre cei mai mari chirurgi ai Rusiei și episcop mărturisitor în plină prigoană comunistă. Două slujiri depline, purtate de un singur om. Chirurg strălucit, a ales de tânăr să lucreze ca „doctor de zemstvă" — medic de țară — printre săraci, nu în clinici de renume. Rămas văduv cu patru copii, a primit preoția în 1921, când preoții erau împușcați, și arhieria în 1923. Întrebat cum poate un om de știință să creadă, răspundea că a văzut de aproape și trupul, și sufletul omului. A fost arestat de trei ori și a petrecut unsprezece ani în închisori și exiluri în Siberia. În exil, opera țărani pe mese de bucătărie și boteza copii. Anchetatorilor le-a spus fără ocolișuri: „Credeți că un episcop poate înceta să fie episcop pentru că îl amenințați?" În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, statul care îl prigonise i-a cerut ajutorul: a condus spitalele de chirurgie din Krasnoiarsk, operând răniți zi și noapte — cu icoana în sala de operație și rugăciune înaintea fiecărei intervenții. Pentru tratatul său „Eseuri de chirurgie a infecțiilor purulente" a primit Premiul Stalin — pe care l-a dăruit aproape în întregime orfanilor de război. Spunea despre bolnavii săi: pentru un chirurg nu există „un caz", ci un om viu, care suferă. Știința lui era slujire, nu carieră. Autobiografia lui poartă un titlu care spune totul: „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăță sufletul." La bătrânețe a orbit, dar a slujit și a predicat până la sfârșit. A murit în duminica Tuturor Sfinților, în 1961. A fost canonizat în 1995-2000, iar moaștele sale de la Simferopol izvorăsc vindecări. Sfântul Luca ne învață cum se poartă copleșirea: nu alegând între datorii, ci sfințindu-le pe toate prin rugăciune. Și ne arată că știința și credința nu se ceartă — se ceartă doar mândria cu smerenia.

Sfântul Antonie cel Mare (251–356) este părintele monahismului creștin. Tânăr bogat din Egipt, a auzit într-o duminică, în biserică, cuvântul Evangheliei: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează-Mi" (Matei 19:21). L-a luat ca pe un cuvânt spus lui personal — și l-a împlinit întocmai. S-a retras în pustie, unde a trăit douăzeci de ani într-o cetățuie părăsită, în rugăciune, post și luptă cu diavolii. A trecut prin toate ispitele care ne încearcă și pe noi: pofta trupului, dorul după averea lăsată, frica, urâtul, plictiseala de rugăciune. Nu le-a biruit dintr-o dată, ci răbdând zi după zi. Când a ieșit din cetățuie, ucenicii se așteptau să vadă un om istovit. Au văzut un om senin, sănătos, blând și limpede la minte — dovada vie că nevoința nu strică firea, ci o vindecă. În jurul lui s-a umplut pustia de monahi. Despre akedia — plictiseala și lâncezeala duhovnicească — Patericul păstrează o istorisire de mare preț: cuprins de urât, Antonie a strigat: „Doamne, vreau să mă mântuiesc, dar gândurile nu mă lasă!" Și a văzut un înger în chip de om, care ședea împletind o funie, apoi se ridica și se ruga, apoi iarăși lucra. Și îngerul i-a zis: „Fă așa, și te vei mântui." Rânduiala măruntă — puțin lucru, puțină rugăciune, iarăși lucru — biruiește ceea ce voința încordată nu poate. Alt cuvânt al lui a rămas temelie pentru toată viața duhovnicească: „Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și am zis suspinând: cine va putea scăpa de ele? Și am auzit glas zicându-mi: smerenia." A coborât de două ori în Alexandria: o dată ca să întărească mucenicii în vreme de prigoană, altă dată ca să apere dreapta credință împotriva arienilor. Pustnicul nu fugea de oameni — fugea de zgomot. A adormit la 105 ani, senin, lăsând ucenicilor haina lui și un cuvânt: „Trăiți ca și cum ați muri în fiecare zi." Sfântul Antonie ne învață că nerăbdarea și lăcomia se vindecă la fel: prin măsură ținută zilnic, nu prin avânturi mari care se sting repede. Puțin, dar în fiecare zi — aceasta e calea pustiei, bună și pentru oraș.

Sfântul Ioan de Kronstadt (1829–1908) a fost preot de mir — nu monah, nu pustnic, nu ierarh — și a ajuns unul dintre cei mai mari sfinți ai Rusiei. Dovadă că sfințenia nu cere neapărat pustie: cere inimă. A slujit 53 de ani în același loc: Kronstadt, orașul-port de lângă Petersburg, plin de marinari, muncitori săraci, bețivi și familii năpăstuite. Acolo unde alții vedeau drojdia societății, părintele Ioan vedea chipul lui Hristos. Intra în bordeie, dăruia banii, hainele, uneori și încălțămintea din picioare, iar preoteasa îl aștepta acasă desculț. A înțeles repede că milostenia cu bucata nu ridică pe nimeni din sărăcie. Așa a întemeiat „Casa Hărniciei" — ateliere unde săracii primeau de lucru, școală pentru copii, cantină, adăpost. Nu pomană care umilește, ci muncă ce redă demnitatea — cu zeci de ani înaintea oricărei „asistențe sociale". Inima vieții lui era Dumnezeiasca Liturghie, pe care o slujea zilnic — jumătate de veac fără încetare. „Euharistie" înseamnă „mulțumire": părintele Ioan trăia din recunoștință așa cum trupul trăiește din aer. Scria în jurnalul său, „Viața mea în Hristos": „Rugăciunea este respirația sufletului. Când sufletul nu se roagă, se sufocă." Cu vremea, la el veneau mii de oameni pe zi — scrisori, telegrame, mulțimi la ușă. Un om copleșit după orice măsură omenească. Dar el nu purta povara singur: o punea, ceas de ceas, în mâinile lui Dumnezeu. De acolo pacea lui, care nu s-a stins nici la bătrânețe. A adormit în 1908. La înmormântarea lui au venit zeci de mii de oameni — săracii lui, marinarii lui, orfanii lui. Sfântul Ioan ne învață două lucruri deodată: că recunoștința este puterea celor copleșiți — cine mulțumește nu se mai prăbușește sub grijă; și că vorba bună fără fapta bună e ca norul fără ploaie. El le-a unit pe amândouă într-o viață de parohie obișnuită. Ca a noastră.

Sfânta Mare Muceniță Ecaterina (c. 287–305) s-a născut în Alexandria, cetatea marilor biblioteci, dintr-o familie de neam ales. Era vestită pentru frumusețe — dar și mai vestită pentru învățătură: stăpânea filosofia, retorica, medicina și limbile străine cum puțini bărbați ai vremii o făceau. Pețitorii se îmbulzeau, dar Ecaterina le răspundea că va lua de soț doar pe cineva care o întrece în frumusețe, înțelepciune, bogăție și bunătate. Un bătrân sihastru i-a spus că îl cunoaște pe Acela — și i-a arătat icoana lui Hristos. Căutând un mire desăvârșit, a aflat pe Mirele desăvârșit al sufletului. Când împăratul Maxențiu a pornit prigoana și cerea tuturor jertfe idolilor, tânăra de 18 ani a intrat în templu și l-a mustrat pe față, cu argumente, nu doar cu râvnă. Împăratul, neputând să-i răspundă, a chemat cincizeci dintre cei mai iscusiți filosofi ai imperiului ca să o rușineze în dispută publică. S-a întâmplat răsturnarea pe care nimeni nu o aștepta: Ecaterina i-a biruit pe toți. Nu prin viclenia vorbei, ci pentru că vorbea despre un Adevăr pe care îl cunoștea personal — „Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1:24). Filosofii, cutremurați, au mărturisit ei înșiși credința și au primit moartea de mucenici. Ecaterina a fost supusă chinurilor: roata cu cuțite s-a sfărâmat la atingerea ei, iar împărăteasa Augusta și comandantul Porfirie, văzând minunea, au crezut și ei. În cele din urmă i s-a tăiat capul. Îngerii i-au dus trupul pe Muntele Sinai, unde până astăzi mănăstirea care îi poartă numele îi păzește moaștele. Sfânta Ecaterina este ocrotitoarea elevilor, studenților și a tuturor celor ce învață. Ea ne arată că mintea ascuțită nu e vrăjmașa credinței, ci zestrea ei: învățătura pusă în slujba adevărului devine mucenicie luminoasă. Claritatea ei venea dintr-un singur izvor — știa nu doar ce crede, ci pe Cine crede (2 Timotei 1:12).

În veacul al XVIII-lea, românilor ortodocși din Transilvania li s-a cerut să-și lepede credința strămoșească. Bisericile le erau luate, preoții prigoniți, iar cei care rămâneau ortodocși erau socotiți „tolerați" în propriul pământ. Atunci Dumnezeu a ridicat dintre cei simpli mărturisitori pe care nicio putere nu i-a putut îndoi. Cuviosul Visarion Sarai, monah athonit, a străbătut Ardealul în 1744, din sat în sat, întărind poporul: să nu-și părăsească legea. Mulțimile îl urmau ca pe un prooroc. A fost prins, purtat din temniță în temniță și zidit în celulele fortăreței Kufstein din Alpii Tirolului, unde a murit pentru credință. Cuviosul Sofronie de la Cioara, monah ardelean, a condus între 1759 și 1761 marea mișcare de redeșteptare ortodoxă: sinodul de la Alba Iulia, cererile către Curtea din Viena. Hăituit, cu preț pus pe capul lui, nu s-a oprit până când împărăteasa nu a fost silită să îngăduie din nou credința ortodoxă în Ardeal. Și-a sfârșit viața în smerenie, ca stareț dincolo de munți. Iar Oprea Miclăuș era țăran din Săliștea Sibiului — de aici, de lângă noi. Nu avea carte multă, nici rang: avea credință și dreptate. De trei ori a mers pe jos până la Viena, purtând plângerile românilor ortodocși înaintea împărătesei: să ne lase în legea noastră strămoșească. La a treia călătorie a fost aruncat în temnița din Kufstein, ca și Visarion. Soția și copiii l-au așteptat ani în șir. Un tovarăș eliberat a adus vestea: Oprea a murit în lanțuri, nefrânt. Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat în 1955, prăznuindu-i împreună la 21 octombrie, cu ceilalți mărturisitori ai Ardealului. Sfinții Ardeleni ne sunt sfinții cei mai de aproape — Săliștea e la un ceas de mers de biserica noastră. Ei ne învață că dreptatea se cere cu jertfă, nu doar cu vorbe; că un țăran care nu cedează cântărește înaintea lui Dumnezeu cât un împărat; și că libertatea credinței pe care o trăim azi în Ardeal a fost plătită de ei, cu temnița și cu viața.

Sfântul Constantin Brâncoveanu a domnit în Țara Românească 26 de ani (1688–1714) — o domnie de aur: ctitorii ca Hurezi, tipărituri în multe limbi, academii, artă care îi poartă până azi numele — stilul brâncovenesc. Turcii îl numeau „Altîn-bey", „prințul aurului": era socotit unul dintre cei mai bogați oameni ai Răsăritului. În Săptămâna Patimilor din 1714 a fost mazilit, ridicat cu toată familia și dus la Constantinopol. Averea i-a fost confiscată, iar el a fost aruncat în temnița Edicule și chinuit luni de zile. I s-a pus înainte târgul cel din urmă: viața lui și a fiilor săi, în schimbul lepădării de Hristos. La 15 august 1714 — de praznicul Adormirii Maicii Domnului, chiar în ziua în care împlinea 60 de ani — a fost scos la locul de tăiere împreună cu cei patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și cu sfetnicul Ianache. Înaintea călăilor, bătrânul domn și-a întărit copiii: „Fiilor, aveți curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta. Nu ne-au mai rămas decât sufletele — să nu le pierdem și pe ele, ci să le aducem curate înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!" A privit cum îi sunt tăiați, unul câte unul, toți cei patru fii. Când Matei, cel mai mic, s-a înspăimântat, tatăl l-a chemat înapoi la cruce: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Mai bine să mori de o mie de ori decât să-ți lepezi credința strămoșească." Copilul și-a plecat singur capul pe butuc. La urmă a fost tăiat și domnul. Trupurile au fost aruncate în mare; pescarii creștini le-au adunat în taină. Doamna Maria, soția și mama, a adus după ani moaștele domnului la București, la biserica Sfântul Gheorghe Nou, unde se află și astăzi. Biserica i-a canonizat în 1992. Sfinții Brâncoveni ne învață lecția cea mai grea despre avere: omul care avea totul a socotit că singurul lucru pe care nu-și poate îngădui să-l piardă este sufletul (Matei 16:26). Și ne arată ce înseamnă a fi părinte: nu să-ți ferești copiii de cruce, ci să-i înveți să o poarte până la capăt.

Sfântul Spiridon (c. 270–348), Episcopul Trimitundei din Cipru, a fost păstor de oi — și a rămas păstor de oi și după ce a ajuns episcop. Purta pe cap căciula împletită din nuiele de păstor, cu care este zugrăvit până astăzi în icoane. Sfințenia lui nu avea nimic de arătat: era simplă ca pâinea. La Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), unde filosofii arieni se întreceau în argumente iscusite, bătrânul neînvățat a luat în mână o cărămidă și a strâns-o: din ea a țâșnit în sus focul, în jos apa, iar în palmă i-a rămas lutul. „Trei sunt, dar cărămida e una — precum Trei sunt Persoanele, dar Dumnezeu e Unul." Filosoful ariean, biruit nu de vorbe, ci de puterea lui Dumnezeu lucrând printr-un om smerit, a primit dreapta credință. Blândețea lui rușina răul mai tare decât orice pedeapsă. Odată, hoții au intrat noaptea în staulul lui — și o putere nevăzută i-a țintuit locului până dimineața. Spiridon nu i-a dat pe mâna judecății: i-a dezlegat cu rugăciunea, i-a povățuit cu vorbă bună și le-a dăruit un berbec, „ca să nu se fi ostenit în zadar". Așa arată mânia biruită desăvârșit: nici măcar dreapta supărare nu-și mai găsea loc în inima lui. Unui sărac care avea nevoie de bani, i-a împrumutat fără zapis și fără dobândă tot ce cerea. Banii, averea, roadele — le socotea ale lui Dumnezeu, aflate doar în trecere prin mâinile lui. În vreme de foamete a deschis hambarele și a dat fără socoteală. Se spune că la Liturghia slujită de el într-o biserică pustie, i s-a auzit răspunsul „Și duhului tău" cântat de glasuri îngerești. Cerul se simțea acasă lângă omul acesta simplu. Moaștele sale întregi se află în insula Corfu, iar grecii îi schimbă în fiecare an încălțămintea — o găsesc tocită: „sfântul care umblă", grabnic ajutător celor ce-l cheamă. Sfântul Spiridon ne învață simplificarea cea adevărată: nu sărăcia posacă, ci libertatea de a nu-ți lega inima de nimic din ce se ține în mâini. Un om simplu, cu inima curată, vede limpede acolo unde învățații se încurcă — pentru că „celor smeriți li se dă har" (Iacov 4:6).

Sfânta Elisabeta (1864–1918), prințesă germană și nepoată a reginei Victoria a Angliei, era socotită una dintre cele mai frumoase femei ale Europei. S-a căsătorit cu marele duce Serghei, unchiul țarului, și a strălucit în vârful societății ruse. Avea tot ce poate da lumea — și a descoperit că nu-i este de ajuns. Cercetând credința ortodoxă a țării ei de suflet, a primit-o din convingere, în 1891, scriindu-i tatălui ei: „Trec la Ortodoxie pentru că am găsit aici adevărul." În 1905, soțul ei a fost ucis de bomba unui revoluționar, sub ochii ei aproape. Ceea ce a urmat a uimit Rusia: Elisabeta s-a dus în temniță la ucigașul Kaliaev, i-a dăruit o Evanghelie și o icoană, i-a spus că îl iartă și a cerut țarului să-l grațieze. Iertarea nu a fost pentru ea un sentiment — a fost o faptă, făcută cu picioarele, mergând până la celula ucigașului. Apoi a făcut pasul de la care nu mai există întoarcere: și-a vândut bijuteriile, palatele, până și inelul de logodnă, și a întemeiat la Moscova Mănăstirea Marta și Maria — obște de surori ale milostivirii. Marea ducesă spăla rănile săracilor din mahalalele Moscovei, veghea nopțile la căpătâiul muribunzilor, aduna orfanii de pe străzi. Slava deșartă a curții a schimbat-o pe șorțul alb de infirmieră. În 1918, bolșevicii au aruncat-o de vie într-un puț de mină părăsit la Alapaevsk, împreună cu alți membri ai familiei imperiale și cu sora Varvara, care nu a vrut să o părăsească. Din adâncul puțului, țăranii au auzit zile în șir cântându-se Heruvicul. A murit rugându-se: „Doamne, iartă-le lor, că nu știu ce fac" (Luca 23:34). Moaștele ei se află la Ierusalim, în biserica Sfintei Maria Magdalena de pe Muntele Măslinilor — exact acolo unde, cu ani înainte, la sfințirea bisericii, spusese: „Ce fericire ar fi să fiu îngropată aici." Sfânta Elisabeta ne învață că iertarea adevărată merge până la ușa celui care ne-a rănit; și că strălucirea lumii, oricât de sus, rămâne mai mică decât bucuria de a sluji. A schimbat coroana pe cruce — și crucea s-a dovedit mai împărătească.

Sfânta Matrona (1881–1952) s-a născut oarbă, într-o familie de țărani săraci din gubernia Tula, al patrulea copil. Mama, copleșită de sărăcie, se gândea să o dea la orfelinat — până când a visat o pasăre albă, oarbă, dar de o frumusețe cerească, așezându-i-se pe braț. A înțeles și a păstrat-o. Copilul pe care lumea l-ar fi lepădat era darul lui Dumnezeu. De la opt ani, la Matrona veneau oamenii din satele din jur: fetița oarbă vedea ce ei nu vedeau — păcatele nemărturisite, necazurile ce aveau să vină, calea de ieșire. Îi primea pe toți, se ruga pentru ei, și mulți se vindecau. La șaptesprezece ani i-au paralizat și picioarele: următorii cincizeci de ani i-a petrecut nemișcată, șezând. Oarbă, paralizată, fără nicio avere — și totuși nimeni nu a auzit-o vreodată plângându-se. Spunea despre orbirea ei că Dumnezeu i-a închis ochii trupului ca să-i deschidă pe cei ai sufletului. Acceptarea ei nu era resemnare: era încredere deplină că nimic din ce îngăduie Dumnezeu nu este fără rost. După 1925 s-a mutat la Moscova, în plină prigoană. Fără casa ei, fără acte, se muta dintr-o locuință în alta, adesea cu un pas înaintea celor care veneau să o aresteze. În odăi străine, șezând pe pat, primea și câte patruzeci de oameni pe zi — le asculta durerile, le dădea sfat scurt și limpede, se ruga. Noaptea se ruga pentru toți. Așa a trecut prin cei mai întunecați ani ai Rusiei: un far nevăzut, într-un trup neputincios. Înainte de moarte a spus cuvintele care s-au împlinit întocmai: „După moartea mea, veniți la mormântul meu toți și spuneți-mi necazurile voastre, ca și cum aș fi vie — și eu vă voi vedea, și vă voi auzi, și vă voi ajuta." La mormântul și la moaștele ei, aflate azi la Mănăstirea Pokrovski din Moscova, coada credincioșilor nu se termină niciodată. A fost canonizată în 1999. Sfânta Matrona ne învață taina acceptării: nu ceea ce ne lipsește ne desparte de Dumnezeu, ci cârtirea pentru ceea ce ne lipsește. „Puterea Mea întru neputință se desăvârșește" (2 Corinteni 12:9) — viața ei întreagă este tâlcuirea acestui cuvânt.

Sfânta Teodora (c. 1650 – începutul veacului al XVIII-lea) s-a născut în satul Vânători-Neamț. Căsătorită de tânără, dar fără copii, s-a înțeles cu soțul ei să îmbrace amândoi haina monahală — el la Poiana Mărului, ea la schitul Vărzărești. Au schimbat casa lor mică pe casa cea mare a lui Dumnezeu. Când o năvălire turcească a pustiit schitul, Teodora a fugit în Munții Buzăului, apoi s-a întors în munții Neamțului ei natal. Acolo, sub stânca Sihlei, a aflat o peșteră îngustă — și în ea a rămas aproape treizeci de ani, în cea mai aspră nevoință pe care o cunoaște istoria sfinților noștri: geruri cumplite, hrană din măcriș, alune și mure, îmbrăcăminte din zdrențe, și rugăciune — rugăciune neîncetată, zi și noapte. Nimeni nu știa de ea. Aceasta este poate cea mai adâncă lecție a Teodorei: o viață întreagă de nevoință fără niciun martor omenesc. Nicio laudă, nicio cinste, niciun ochi care să vadă. Doar Dumnezeu — și pentru ea, Dumnezeu era de ajuns (Matei 6:6: „Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție"). La bătrânețe, când nu mai putea ieși după hrană, Dumnezeu a purtat grijă de ea cum a purtat de Proorocul Ilie (3 Regi 17:6): păsările cerului îi aduceau firimituri de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria. Călugării, mirându-se că păsările duc pâinea mereu în același loc, le-au urmărit zborul — și așa au aflat-o pe sfânta, bătrână, luminoasă, rugându-se cu mâinile înălțate. Și-a cerut ultima dorință: spovedania și Sfânta Împărtășanie. Le-a primit de la ieroschimonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie de la Sihăstria — și a adormit întru Domnul chiar în peștera ei. Moaștele ei, cinstite ca făcătoare de minuni, au fost duse mai târziu la Lavra Peșterilor din Kiev, unde stau înscrise: „Cuvioasa Teodora din Carpați". Peștera Sfintei Teodora de la Sihla este până astăzi loc de pelerinaj — „Athosul românesc". Biserica a canonizat-o în 1992: prima femeie român-canonizată a neamului nostru. Sfânta Teodora ne învață stăruința care nu are nevoie de public: binele făcut când nu te vede nimeni, rugăciunea de care nu știe nimeni, răbdarea pe care nu o laudă nimeni. În lumea care trăiește pentru a fi văzută, sihastra nevăzută din Carpați strălucește mai tare decât toate reflectoarele.